Anatomia a avut o copilărie grea. Primele universităţi din Europa apuseană au fost înfiinţate la sfârşitul secolului al XII-lea. În mod obişnuit, o universitate se compunea din trei facultăţi: Facultatea de Teologie, Facultatea de Drept şi Facultatea de Medicină. Aproape toţi profesorii aparţineau clerului şi, indiferent de disciplina ştiinţifică pe care o predau, ei se supuneau, în primul rând, cerinţelor bisericii.
Or, biserica propovăduia că: …”În orice trup omenesc viaţa se va naşte din nou în ziua înfricoşatei judecăţii de apoi!” Deci, sun nici un cuvânt nu poate fi dezmembrat de cadavru, pentru că la judecata de apoi s`ar ivi greutăţi de neînvins: cum să apară un om în faţa domnului, când trupul i`a fost ciopârţit în timpul autopsiei sau când bucăţi din el se află conservate în borcane cu spirt?
Abia în secolul al XVI-lea unele universităţi au căpătat dreptul de a face autopsii, şi aceasta numai odată sau de două ori pe an. O autopsie constituia totdeauna un eveniment însemnat în viaţa universităţii sau chiar în viaţa întregului oraş. În auditoriu se îngrămădeau deopotrivă studenţi, profesori şi unii cetăţeni de vază, însetaţi de noi cunoştinţe; câteodată binevoia să asiste chiar ducele su principele în persoană. Autorităţile judecătoreşti puneau la dispoziţie cadavrele luate dintre leşurile condamnaţilor, ucişi prin spânzurătoare.
Autopsia era făcută de un ucenic bărbier; înarmat cu un brici uriaş şi cu un foarfece, el îmbucătăţea cadavrul fără pic de pricepere. În acest timp, profesorul, de la catedră, fără să se atingă de cadavru, citea explicaţiile dintr`o carte veche, completându`le prin deducţii proprii, cu efecte retorice, însă nu întotdeauna convingătoare.
Toţi cei care asistau la autopsie obişnuiau să doneze o anumită sumă de bani, cu care i se făcea răposatului o slujbă de înmormântare pompoasă, preotul ţinând fireşte şi o predică. Apoi cortegiul funebru, compus din toţi cei preyenţi, în frunte cu profesorul, însoţea cadavrul la cimitir.
Aceste autopsii îi puneau însă în încurcătură până şi pe medicii din acele timpuri, ale căror cunoştinţe nu erau prea largi. Se întâmpla adesea ca noţiunile citite de profesor să nu corespundă cu ceea ce vedeau cu proprii lor ochi: şi, de fiecare dată, profesorul le dădea aceeaşi explicaţie: de atâta vreme de când e scrisă cartea, natura umană trebuie să fi suferit schimbări însemnate!
Alta era însă realitatea; nici savanţii din vechime nu stăpâneau prea bine anatomia umană; de aceea ei căutau să suplinească lipsa lor de cunoştinţe asupra alcătuirii corpului omenesc prin observaţii făcute asupra animalelor, ale căror organisme le erau mult mai bine cunoscute. Astfel, în lucrările vechi de anatomie, descrierea corpului omenesc era amestecată cu descrierea organelor de oaie, porc şi maimuţă.
Se înţelegea atunci de ce rarele autopsii care se făceau prin universităţi adăugau foarte puţine cunoştinţe noi vechilor manuale. Structura corpului omenesc rămânea mai departe o enigmă!
Bisericii catolice i se datorează punerea anatomiei în afara legii vreme de ani de zile. Studiul anatomiei, atât de periculos pentru cercetători, se făcea în mare taină, iar cadavrele erau considerate marfă intrezisă, de contrabandă. Dar s`au găsit întotdeauna medici şi studenţi care, fără să se teamă de judecata de apoi, studiau anatomia luându`şi asupra lor toate riscurile.
… Târziu în noapte, pe la periferia oraşului, se furişau câţiva oameni spre cocioaba singuratică în care locuia călăul. Intrau în vorbă cu el, la început pe ocolite, cu precauţiune, pentru ca abia înainte de plecare să atingă şi miezul chestiunii: “Nu se putea căpăta cumva o mână, capul sau măcar inima condamnatului?” Apoi, fireşte, începea tocmeala, căci cei care se îndeletniceau cu studiul anatomiei nu erau niciodată oameni înstăriţi.
Alteori, în puterea nopţii, puteau fi văzute siluetele unor oameni înfăşuraţi în pelerine largi, dând târcoale spânzurătorii oraşului. Pitiţi pe după colţurile caselor, ei pândeau cu răbdare clipa când paznicul beat se îndepărta sau adormea, pentru a fura cadavrul spânzuratului. Şi abia după ce alungau câinii înfometaţi din gropile rău mirositoare unde se zvârleau leşurile celor ucişi în torturi, îşi mai puteau lua anatomiştii secolelor trecute bucăţile de trup omenesc de care aveau nevoie. Însă asemenea expediţii nu se desfăşurau întotdeauna în linişte. Când din întâmplare le ieşea în cale paza de noapte, ei puteau scăpa doar prin fugă, şi atunci se vedeau siliţi să zvârle în drum bucăţile de cadavru smulse cu atâta greutate… Şi a doua zi, câte un cetăţean nedumerit găsea în faţa casei sale o mână sau un cap omenesc scăldate în lumina zorilor…
Disecţiile pe oameni se făceau prin pivniţe sau prin podurile caselor şi numai noaptea, la lumina unui capăt de lumânare, cu uşile zăvorâte şi geamurile astupate. Resturile, când putrezeau complet, erau îngropate bucată cu bucată, în cea mai mare taină. Printre locuitorii oraşului circulau cele mai ciudate zvonuri. Aşa, de pildă, se spunea că leşurile furate erau folosite pentru vrăjitorii, că uneori cadavrul învia sub cuţitul anatomistului… Şi de aici se ajungea uşor la procese împotriva anatomiştilor.
Amfiteatrul de anatomie şi muzeul au fost închise; cu această ocazie s`a săvârşit – spre marea uimire a studenţilor şi a profesorilor – un ceremonial cu totul neobişnuit şi straniu. De pe mese, de prin dulapuri şi borcane au fost culese şi aşezate în sicrie toate piesele anatomice, aşa cum se găseau proaspete, uscate sau conservate în spirt. La ceremonie au fost poftite feţe bisericeşti, care au cântat prohodul pentru “robii lui Dumnezeu”. Apoi s`a alcătuit un ciudat cortegiu funebru, care a pornit spre cimitir, unde au fost înhumate toate piesele din muzeul de anatomie.
Pe atunci, anatomia se preda numai după desene şi cu ajutorul “batistei”, cam în felul următor: profesorul lui vreun os – rămas întreg – şi lega batista de el; apoi trăgea de batistă în toate sensurile, încercând astfel să explice studenţilor cam pe unde se înseră şi cum funcţionează cutare sau cutare muşchi.
Nu era deci de mirare faptul că mulţi chirurgi din acele vremuri nu prea ştiau anatomie. Ba mai mult, printre chirurgi începuse să circule o zicală: “Cunoaşterea anatomiei îi face pe chirurgi fricoşi”. În cazurile mai grele, când chirurgul – chiar fără să ştie anatomie – simţea o oarecare temere, invita în calitate de expert un specialist în anatomie.
Au fost chirurgi care se şi mândreau cu faptul că nu ştiau anatomie. Ei se bizuiau doar pe iscusinţa mâinilor lor sau pe întâmplări fericite şi priveau cu adânc dispreţ la cei care`şi exersau pe cadavre operaţiile, născocind chiar porecle răutăcioase, anume ticluite pentru aceştia: “Chirurg-anatomist, chirurg de cadavre!”
Dar tocmai aceşti “chirurgi-anatomişti” purtau chirurgia mai departe, pe căile progresului. Prin studiul individual pe cadavre, ei îşi umpleau lacunele lăsate de învăţământul universitar. Pirogov, vestitul chirurg rus, scria că în tot timpul cât a învăţat la Universitatea din Moscova n`a disecat niciodată vreun cadavru, nici măcar un muşchi, şi n`a văzut vreo operaţie făcută pe cadavru. Marele savant rus a fost nevoit să studieze singur anatomia, abia după ce a isprăvit cursurile universităţii.
Cu timpul însă, anatomia clasică – aşa numita anatomie “descriptivă” – nu`i mai satisfăcea pe chirurgi. Întradevăr, anatomiştii nu studiau de fapt corpul omenesc viu, ci un simplu cadavru, aşezat întotdeauna în aceeaşi poziţie. De aceea, descrierile anatomice ale multor organe nu mai corespundeau trebuinţelor chirurgilor. Aceasta se întâmpla mai ales cu sistemul muscular. Anatomiştii precizaseră pe cadavru constituţia anatomică, poziţia şi acţiunea fiecărui muşchi în parte; în realitate însă, la efectuarea oricărei mişcări participă simultan mai mulţi muşchi; pe de altă parte, acţiunea unui singur muşchi – sau chiar numai a unui fascicol din el – se modifică simţitor în raport cu poziţia corpului.
Însă, pentru chirurgii care tratau bolile şi leziunile membrelor şi ale şirei spinării, era important să cunoască tocmai această strânsă asociere a acţiunii muşchilor. Aceste cunoştinţe eru deasemenea necesare pentru a se putea pune pe baze ştiinţifice-medicale dezvoltarea culturii fizice şi a sportului.
Dar chirurgii mai pretindeau ceva de la anatomişti: aceştia studiaseră până aici organismul desfăcut în diferite sisteme – osos, muscular, digestiv, vascular, nervos şi altele – descriind fiecare sistem în parte. Chirurgii însă trebuiau să cunoască în ansamblu alcătuirea diferitelor părţi ale corpului, pentru că operaţiile nu se fac pe sisteme, ci la gât, la articulaţia şoldului, în regiunea abdominală superioară sau în alte regiuni ale corpului omenesc alcătuite deopotrivă din toate elementele diferitelor sisteme.
Şi astfel a fost creată în disciplina anatomiei o ramură aparte: anatomia chirurgicală sau topografică. Dar şi aceasta s`a dovedit cu timpul insuficientă. Anatomiştii şi chirurgii se izbeau mereu de cazuri în care poziţia şi constituţia organelor interne nu coincideau deloc cu aspectul pe care anatomia descriptivă îl considera drept normal.
În alcătuirea organismelor omeneşti se întâlnesc deosebiri tot atât de mari ca şi între feluritele fizionomii. Putem desena o faţă cu trăsături regulate, normală din punct de vedere anatomic, dar care totuşi să se deosebească esenţial de figurile multor oameni, cu toate că din punct de vedere anatomic şi trăsăturile acestora sunt perfect normale. acest exemplu este aproximativ şi l`am folosit numai pentru a arăta mai pe scurt şi mai simplu despre ce este vorba.
Până nu de mult, anatomiştii considerau aceste particularităţi ale organelor drept abateri “întâmplătoare” de la constituţia normală, numindu`le pur şi simplu variante, pentru că nu ştiau să le aprofundeze. Meritul de a fi elucidat problema variantelor anatomice este al savanţilor ruşi, şi în special al academicianului V.N.Şevcunenco.
Pe baza studiului anatomiei comparate a animalelor şi a dezvoltării intrauterine a organismului omenesc, el a pus în evidenţă anumite legi ale producerii variantelor – în aparenţă “întâmplătoare” – şi a stabilit tipurile extreme de transformare a lor. Pentru a ajunge la concluziile sale, Şevcunenco a aplicat statistica la cercetarea variaţiunilor anaotmice.
A luat fiinţă un nou fel de anatomie, ” a tipurilor”, care a schimbat complet vechea concepţie a alcătuirii “standard” a corpului omenesc. Cu ajutorul acestor cunoştinţe noi, chirurgii au avut posibilitatea de a perfecţiona cunoaşterea şi folosirea căilor de acces operator către diferite organe şi de a conduce tratamentul după specificul constituţiei anatomice şi al poziţiei fiecărui organ.
